Atacul de panică: când frica te ia prin surprindere

Pregătirea mea ca psiholog, dar mai ales întâlnirile cu oameni care trec prin asta, m-au învățat un lucru important: un atac de panică nu e doar o simplă teamă. Este o experiență intensă, tulburătoare, greu de înțeles dacă n-ai trecut prin ea.

Simți că pierzi controlul. Respiri greu. Inima îți bate cu putere, parcă vrea să iasă din piept. Tensiunea îți urcă. Te doare în piept, în spate, în stomac – în tot corpul. Și poate cel mai greu de dus este gândul:
„Oare mor? Mi se întâmplă ceva grav?”

Așa ajungi să mergi la medic după medic. Te întrebi ce ai. Iar când ți se spune „Nu ai nimic”, apare o și mai mare frustrare.
„Cum să nu am nimic, când simt că mă sufoc? Când mi-e teamă că o să leșin, că nu o să mai ies din asta?”

Sunt gânduri și trăiri pe care le aud adesea în cabinetul meu. Și poate te regăsești și tu în ele.

Cum se petrece un atac de panică?

Voi atașa o imagine care, cred eu, exprimă mai mult decât 1.000 de cuvinte despre ce înseamnă cu adevărat un atac de panică.

Ce e cel mai greu?

Că atacul de panică apare din senin. Te ia prin surprindere. Poate să vină o dată pe zi, de mai multe ori într-o zi sau la câteva zile distanță.
Apare, se consumă și dispare. Dar frica rămâne. Frica de următorul.

Și atunci… ce e de făcut?

Să-ți spun sincer: nu e ușor. Dar nici imposibil. Iar primul pas e să știi ce ți se întâmplă. Să poți recunoaște:
„Ok, ăsta e un atac de panică. Am mai trecut prin asta. O să treacă.”

Pare simplu, dar în momentele acelea, e nevoie de antrenament ca să-ți aduci aminte. De aceea e important să lucrezi cu cineva, să te pregătești pentru când va mai veni.

Cum poți începe procesul de vindecare?

1. Consultă un psihiatru.

Dacă simți că trăirile sunt prea intense, medicația te poate ajuta să le diminuezi. Nu, nu e ceva rușinos. Și nu înseamnă că o vei lua „o viață întreagă”. Este doar un sprijin – exact ca un baston când te recuperezi după o entorsă.

2. Mergi la un psihoterapeut.

În terapie ai spațiu să vorbești despre ce simți, ce gândești, ce te doare. Nu e despre judecată, ci despre explorare. Poate în 5-6 ședințe începi să înțelegi. Poate ai nevoie de mai mult timp. E în regulă. Terapia e un proces, nu o reparație rapidă.
Cu cât legătura dintre tine și terapeut e mai sinceră, cu atât mai mult îți va fi de ajutor.

3. Ai încredere în tine.

Poate nu te simți pregătit să vorbești. Sau poate nu vrei (încă) să ceri ajutor. Dar în tine există resurse – le-ai folosit și altă dată, în alte momente grele. Iar dacă simți că acum e prea mult, nu e o slăbiciune să ceri ajutor. E un semn de curaj.

Dacă simți că nu mai poți face față singur, ține minte: nu ești singur.
Sunt mulți oameni care trec prin asta. Și mulți care au reușit să o depășească.

Cere ajutor. Caută sprijin. Ai grijă de tine. Nu e o rușine – e o formă de iubire.

Cu grijă și cu respect,
Scopu Sebastijan